Nu ma voi mai vaita niciodata de insecte, noroi, apa rece, soare, sete, pietre. Ieri eram mai ceva ca Nicole Kidman in filmul Australia.
M-am trezit cu greu la ora 7 si am pornit spre locul unde a copilarit iubitul meu, ca sa le facem parintilor lui o surpriza. Cum am ajuns la cativa metri de poarta, a inceput ploaia. Si ce ploaie… Cum am parcat masina, s-a oprit. Urasc ploaia cand e nesigura. Ne-am plimbat in stanga, in dreapta, am mancat ceva si am pornit pe deal. “Unde mergem?” “Acolo, pe platou, ajungem imediat”. Imediatul respectiv nu am idee cat a durat, pentru ca eram rupti de Bucuresti, de timp, de tot. Eram noi si natura.
La inceput eram noi si o potecuta mica pe unde mai erau mici urme de noroi pe care eram nevoita sa le ocolesc. Au urmat mici boscheti cu mici ciulini care s-au agatat peste tot de haine. Dupa care toate au venit pe rand, facandu-ma sa imi doresc sa fiu undeva intr-o cada, sa fac o baie fierbinte si sa beau cecva rece.
Urcarea a fost pentru mine atunci, ceva de care vroiam sa scap mai repede si nici macar nu am apucat sa privesc bine peisajul. Am urcat destul, iar undeva in spate se vedeau casele, dealurile, norii. Am urcat pana nu am mai avut aer si de atunci a inceput tot haosul : )) Zici ca eram Paris Hilton pe tocuri in nu stiu ce pustietate. Cand de fapt eram eu intr-un peisaj extraordinar. Am urcat printr-o padurice, unde ne-am intalnit cu Nea Ion, vacarul, si cu cateva vaci care se uitau urat la mine.
Am ajuns la destinatie. La rapa. Iubitul meu m-a dus sa stam sus pe deal, iar in jos era… o rapa. Acum trebuie sa recunosc, ca se vedea foarte tare. Mi-am tras sufletul, am facut figuri, mi-a parut rau pentru ca eram morocanoasa, obosita, moarta de cald. Am regretat ca nu am facut poze, dar eram prea concentrata sa nu cad si la gandul ca poate daca ma lasam de fumat, puteam si eu sa urc niste dealuri usor, care pentru mine in momentele respective erau niste munti extrem de abrupti.
Am inceput sa coboram usor, usor. Eram atat de nervoasa, incat nu acceptam nicio mana de ajutor. Tocmai de aceea am si alunecat si cazut de vreo 5 ori. Si acolo ramaneam cateva minute. Deja nu mai conta nimic. Mi se parea extrem de amuzant si de enervant in acelasi timp. Nici macar apa nu aveam, pentru ca am uitat sa luam.
Bine-nteles ca daca as fi ramas singura acolo, nu mai stiam in ce parte sa o iau sa ma intorc. Se vedeau in jos atatea case, incat nu mai stiam care e cea la care trebuia sa ajung. Trebuie sa precizez ca dupa ce am sarit garduri, m-am batut cu verdeata pe care incercam sa o culc, ca sa am pe unde sa merg, am tipat in pustietate, am realizat ca am ajuns intr-o mare gradina cu flori albe, destul de inalte, iar in spate se ridica un peisaj de vis. Puteam sa jur ca pot vedea energiile fiecarei flori daca ma concentram. Cand sa rostesc cuvintele “Da-mi aparatul, ca e prea frumos”, am calcat stramb, am alunecat pe iarba uda si am cazut din nou. Moment care m-a facut sa bag viteza si am uitat si de gradina, de tot : )) Acum mi se pare atat de amuzant, atunci imi venea sa plang de cat de cruda e natura cu mine. Pe de alta parte imi placea ca daca vroiam un mar, ridicam mana si gaseam mar. Daca vroiam flori si verdeata, aveam peste tot langa, sub mine si deasupra mea, daca vroiam sa rad nu era nevoie decat sa imi urmaresc vaietele si gesturile.
Cu greu, am ajuns in curte, am baut apa rece din fantana, am facut dush, am mancat, ne-am odihnit si a iesit soarele de tot. Si ce soare… Ne-am luat papucii in picioare, prosopul pe umar, restul “ustensilelor” si hai la rau sa facem plaja. Pe drum, mare balta de noroi. Nu mai vroiam neam sa ma intorc. Am zis ca nu poate fi mai rau decat a fost pe dealuri. Ei bine, dupa ce am trecut prin noroi, a trebuit sa traversam raul ca sa ajungem undeva la jumatatea lui, unde era o portiune uscata. Ca o insulita, doar ca era cu pietre : )) Am pus piciorul in apa si tip til, tip til, am ajuns intr-o portiune unde era curent. Panica. Papucii fiind cu doua numere mai mari decat imi trebuia, se tot zbateau in picioarele mele, pana cand pe unul din ei l-a luat curentul si dus a fost.
A fost frumos insa dupa aceea sa facem plaja pe un rau, iar in fata, privind in sus sa vezi verdeata. Singura problema erau cateva pietre, care ne faceau deplasarile la umbra si la soare destul de grele. Dar deja le facusem pe toate, iar plimbarile printre pietre sunt ca un tratament pentru talpile picioarelor, cel putin asa am auzit cand eram mica. Dupa ce ne-am ars si creierii, bine-nteles ca a trebuit sa trecem cu 3 papuci inapoi prin apa, si apoi prin noroiul de pe drum. Ma gandesc acum ca daca mi-ar fi zis cineva ca vom face asta, nu as fi crezut, dar cand te gandesti ca toate aspectele de genul, fac parte din natura, nu te mai gandesti ca noroiul e scarbos, sau ca e iarba uda si cand cazi te murdaresti pe haine, ca o sa racesti ca esti cu apa rece pana in brau, sau sa ai o senzatie dubioasa ca in padurice se uita vacile urat la tine.
Acum, m-as intoarce, pregatita psihic si as repeta ziua, doar ca as fi cu aparatul foto in mana non stop. Domnul Radu, aveti cuvantul, puteti completa, in caz ca am omis ceva, sau puteti descrie comportamentul meu in natura : )) Si multumesc pentru fotografiile care au imortalizat momentele pline de glorie 
)
