07
Sep
10
On the road
Cu cativa ani in urma invatam la scoala despre cat de frumoasa e toamna. Ne era mintea plina de fel si fel de metafore. Faceam zeci de compuneri despre frunzele aurii ce se leagana in aer ca niste barcute plutind, despre pasarile calatoare, care danseaza in marea albastra a cerului, iar florile se apleaca, sarutand pamantul. Peste tot se aud vocile oamenilor care strang roadele anotimpului cel bogat. Copiii sunt fericiti ca au primit in dar prima zi a anului scolar.
Seriously?
De cand nu ai mai cules frunze multicolore, sa le pui intre filele unei carti groase, sa o presezi si apoi sa o pastrezi ca amintire? De cand nu ai mai stat cu privirea atintita spre cer minute in sir, urmarind pasarile calatoare? Bataile aripilor si zborul lor lin te faceau sa crezi ca intr-o zi, vei putea si tu sa zbori. Cand a fost ultima data cand ai tresarind auzind la clopotelul la inceperea scolii? Cand ai gustat ultima data o gutuie din copacul sub care citeai fel si fel de povesti, in loc sa dai o fuga pana la supermarket sa cumperi fructe?
Acum… acum ma gandesc la Bacovia in loc de Toparceanu, Ana Blandiana sau Alecsandri. Nu mai vad covorul colorat, e doar un drum plin de frunze moarte care fosnesc sub incaltaminte. Pasarile calatoare nu imi formeaza decat o imagine sinistra. Inceperea scolii nu mai inseamna decat o zi ca oricare alta unde florariile au cozi imense, iar parintii devin agitati. Acum nu mai vad uniforme albastre… vad ghiozdane cu Hanna Montana.
Sincera sa fiu, as vrea sa mai vad toamna asa cum ne era descrisa in manuale, cand eram mici. As vrea sa nu imi para atat de rau ca a trecut vara, ca diferenta de temperatura imi da batai de cap, iar ploaia ma deprima. Imi doresc inapoi razele de soare si norii albi si pufosi. In 2010 mi-am dorit mai mult ca oricand sa vina primavara, apoi vara, cat mai repede, incat aproape nici nu le-am simtit.
Au scazut iar temperaturile… dar macar stiu ca acum te am pe tine, sa ma tii in brate cand mi-e frig si sa imi spui ca totul va fi bine :X
26
Aug
10
Apus
25
Aug
10
Plimbare
Asta-seara ne-am luat paturica, provizii si am iesit din Bucuresti sa vedem ploaia de stele. Perseidele constituie cel mai cunoscut curent de meteori majori activi care se desfasoara pe parcursul unui an. Nu ma asteptam la mare lucru, insa am fost surprinsa. Pe langa faptul ca si-au facut aparitia meteoritii care luminau cerul si apoi se stingeau in cateva secunde, lansand o urma de fum in urma lor, am putut observa Calea Lactee, carul mic, carul mare, am urmarit traiectoria ciudata, pentru noi uimitoare a unor stele, sau poate doar sateliti. Orice ar fi fost, mie cel putin mi-au incantat privirea; am format din stele triunghiuri isoscele, echilaterale, braduleti…
Mi se pare genial sa stai intins si sa privesti cerul plin de stele si de fenomene foarte tari pentru noi, cei care stam zilnic in poluare, agitatie, lumini, reclame, cladiri inalte.
Am fost spectator al unui show excelent din care am realizat cat de mici suntem in Univers, dar cat rau putem face Pamantului. Vrem sa populam alte planete, pentru ca a noastra nu mai rezista, in loc sa oprim distrugerea ciclului natural al acesteia, cauzata tot de noi. Credem ca putem schimba totul prin a lasa planeta noastra in urma, total modificata fata de cum ne-a fost data. Credem ca suntem atat de mari si de inteligenti incat nimic nu ne poate afecta. Albert Schweitzer a spus ca “Omul si-a pierdut capacitatea de a prevede si de a preveni. Va distruge planeta intr-un final”. Degeaba avem zgarie nori, masini luxoase, vile cu piscina, avioane, aur, bani de intors cu lopata, daca nu avem cel mai pretios lucru, o planeta care ne poate oferi componentele fizice naturale ce ne fac posibila existenta.
Oare vom realiza vreodata macar din din teama de a nu disparea, cat am torturat planeta, si vom lua masurile necesare sa nu ramanem doar o urma de fum? Este oare prea tarziu?
Revenind la ploaia de meteoriti, m-a facut sa ma simt extraordinar de mica, dar in acelasi timp norocoasa ca exist, pentru a putea urmari un spectacol celest stand pe o paturica, intr-o noapte calduroasa de august, la marginea lacului, in care se reflecta cateva lumini din departare.
Anul viitor, in august, la urmatoarea „ploaie” vom fi undeva la cota 2000 !
Nu ma voi mai vaita niciodata de insecte, noroi, apa rece, soare, sete, pietre. Ieri eram mai ceva ca Nicole Kidman in filmul Australia.
M-am trezit cu greu la ora 7 si am pornit spre locul unde a copilarit iubitul meu, ca sa le facem parintilor lui o surpriza. Cum am ajuns la cativa metri de poarta, a inceput ploaia. Si ce ploaie… Cum am parcat masina, s-a oprit. Urasc ploaia cand e nesigura. Ne-am plimbat in stanga, in dreapta, am mancat ceva si am pornit pe deal. “Unde mergem?” “Acolo, pe platou, ajungem imediat”. Imediatul respectiv nu am idee cat a durat, pentru ca eram rupti de Bucuresti, de timp, de tot. Eram noi si natura.
La inceput eram noi si o potecuta mica pe unde mai erau mici urme de noroi pe care eram nevoita sa le ocolesc. Au urmat mici boscheti cu mici ciulini care s-au agatat peste tot de haine. Dupa care toate au venit pe rand, facandu-ma sa imi doresc sa fiu undeva intr-o cada, sa fac o baie fierbinte si sa beau cecva rece.
Urcarea a fost pentru mine atunci, ceva de care vroiam sa scap mai repede si nici macar nu am apucat sa privesc bine peisajul. Am urcat destul, iar undeva in spate se vedeau casele, dealurile, norii. Am urcat pana nu am mai avut aer si de atunci a inceput tot haosul : )) Zici ca eram Paris Hilton pe tocuri in nu stiu ce pustietate. Cand de fapt eram eu intr-un peisaj extraordinar. Am urcat printr-o padurice, unde ne-am intalnit cu Nea Ion, vacarul, si cu cateva vaci care se uitau urat la mine.
Am ajuns la destinatie. La rapa. Iubitul meu m-a dus sa stam sus pe deal, iar in jos era… o rapa. Acum trebuie sa recunosc, ca se vedea foarte tare. Mi-am tras sufletul, am facut figuri, mi-a parut rau pentru ca eram morocanoasa, obosita, moarta de cald. Am regretat ca nu am facut poze, dar eram prea concentrata sa nu cad si la gandul ca poate daca ma lasam de fumat, puteam si eu sa urc niste dealuri usor, care pentru mine in momentele respective erau niste munti extrem de abrupti.
Am inceput sa coboram usor, usor. Eram atat de nervoasa, incat nu acceptam nicio mana de ajutor. Tocmai de aceea am si alunecat si cazut de vreo 5 ori. Si acolo ramaneam cateva minute. Deja nu mai conta nimic. Mi se parea extrem de amuzant si de enervant in acelasi timp. Nici macar apa nu aveam, pentru ca am uitat sa luam.
Bine-nteles ca daca as fi ramas singura acolo, nu mai stiam in ce parte sa o iau sa ma intorc. Se vedeau in jos atatea case, incat nu mai stiam care e cea la care trebuia sa ajung. Trebuie sa precizez ca dupa ce am sarit garduri, m-am batut cu verdeata pe care incercam sa o culc, ca sa am pe unde sa merg, am tipat in pustietate, am realizat ca am ajuns intr-o mare gradina cu flori albe, destul de inalte, iar in spate se ridica un peisaj de vis. Puteam sa jur ca pot vedea energiile fiecarei flori daca ma concentram. Cand sa rostesc cuvintele “Da-mi aparatul, ca e prea frumos”, am calcat stramb, am alunecat pe iarba uda si am cazut din nou. Moment care m-a facut sa bag viteza si am uitat si de gradina, de tot : )) Acum mi se pare atat de amuzant, atunci imi venea sa plang de cat de cruda e natura cu mine. Pe de alta parte imi placea ca daca vroiam un mar, ridicam mana si gaseam mar. Daca vroiam flori si verdeata, aveam peste tot langa, sub mine si deasupra mea, daca vroiam sa rad nu era nevoie decat sa imi urmaresc vaietele si gesturile.
Cu greu, am ajuns in curte, am baut apa rece din fantana, am facut dush, am mancat, ne-am odihnit si a iesit soarele de tot. Si ce soare… Ne-am luat papucii in picioare, prosopul pe umar, restul “ustensilelor” si hai la rau sa facem plaja. Pe drum, mare balta de noroi. Nu mai vroiam neam sa ma intorc. Am zis ca nu poate fi mai rau decat a fost pe dealuri. Ei bine, dupa ce am trecut prin noroi, a trebuit sa traversam raul ca sa ajungem undeva la jumatatea lui, unde era o portiune uscata. Ca o insulita, doar ca era cu pietre : )) Am pus piciorul in apa si tip til, tip til, am ajuns intr-o portiune unde era curent. Panica. Papucii fiind cu doua numere mai mari decat imi trebuia, se tot zbateau in picioarele mele, pana cand pe unul din ei l-a luat curentul si dus a fost.
A fost frumos insa dupa aceea sa facem plaja pe un rau, iar in fata, privind in sus sa vezi verdeata. Singura problema erau cateva pietre, care ne faceau deplasarile la umbra si la soare destul de grele. Dar deja le facusem pe toate, iar plimbarile printre pietre sunt ca un tratament pentru talpile picioarelor, cel putin asa am auzit cand eram mica. Dupa ce ne-am ars si creierii, bine-nteles ca a trebuit sa trecem cu 3 papuci inapoi prin apa, si apoi prin noroiul de pe drum. Ma gandesc acum ca daca mi-ar fi zis cineva ca vom face asta, nu as fi crezut, dar cand te gandesti ca toate aspectele de genul, fac parte din natura, nu te mai gandesti ca noroiul e scarbos, sau ca e iarba uda si cand cazi te murdaresti pe haine, ca o sa racesti ca esti cu apa rece pana in brau, sau sa ai o senzatie dubioasa ca in padurice se uita vacile urat la tine.
Acum, m-as intoarce, pregatita psihic si as repeta ziua, doar ca as fi cu aparatul foto in mana non stop. Domnul Radu, aveti cuvantul, puteti completa, in caz ca am omis ceva, sau puteti descrie comportamentul meu in natura : )) Si multumesc pentru fotografiile care au imortalizat momentele pline de glorie 
)
Au fost 4 secunde, cateva cuvinte si un gol in stomac. In mintea mea s-au derulat douazeci de ani, sute de reprosuri, mii de intrebari, dar zero regrete. N-am avut cum sa iti simt lipsa daca nu te-am avut niciodata. As fi prefacuta sa spun ca nu te-am judecat. Am facut-o de la cea mai mica varsta pana cand am realizat ca ce iti lasa Dumnezeu e ceea ce trebuie. Cei care iti intorc spatele, de fapt nu si-au aratat niciodata fata.
Acum, mi-ai luat toata puterea in 4 secunde. Dar cei care sunt cu adevarat langa tine, oferindu-ti dragoste, iti ofera si putere. Iar eu am avut noroc, pentru ca el era acolo si stiam ca daca inchid ochii si respir adanc totul va fi din nou simplu.
Uneori nu-ti vine sa crezi cat de multe cuvinte sunt de rostit si totusi, nu mai conteaza, pentru ca nu schimba cu nimic situatia. Uneori e mai bine sa nu cauti raspunsuri, sa nu vrei decat sa traiesti in prezent, sa privesti viitorul fara sa rascolesti trecutul. Oricum astazi traim cu totii in minciuna, de ce sa vezi un neadevar si in ziua de ieri?
Am invatat sa construiesc in micul meu univers, un zid. Recunosc, ai miscat fiecare centimetru de beton din el. Dar nu a cazut, pentru ca e prea puternic. Pentru ca am pus in el nu ura pentru tine, ci dragoste pentru cei care imi vor binele. Pentru ca ei ma protejeaza, ei ma respecta, ei ar face orice pentru mine. Pentru ei am recunostinta totala.
Acum nu imi vreau decat cele 4 secunde inapoi. Dar le voi incuia in aceeasi cutie magica unde pun orice lucru care vreau sa dispara. Sunt magicianul propriilor mele amintiri.
Stii cum e cand gasesti prin casa o jucarie de care nu te desparteai cand erai mic/a? De exemplu, o papusa. Iti amintesti cum ii faceai singura hainutele, o periai, o machiai cu carioca si ii spuneai seara povesti? O tii acum in mana, dupa atatia ani, si iti amintesti toata copilaria alaturi de acea papusa. Asa e orice in viata. Orice obiect, orice privire, orice cuvant trezeste un sentiment care iti deruleaza un film din trecut, fie el comedie sau drama.
Inainte cutia mea nu era mereu la fel de magica, unele lucruri ramaneau acolo, fara sa dispara. Si stateam cu ele in mana, ca si cu papusa. Nu gaseam bagheta care sa le faca nevazute, eram slaba. Acum insa, stiu ca pot deschide cu usurinta cutia, pentru ca e goala. Pentru ca am avut puterea sa trec peste. Nu imi trebuia bagheta, ci afectiune.
Voi incuia acolo cele 4 secunde, cuvintele si golul din stomac si voi arunca cheia departe. Acum nu mai am nevoie de ea. Am iubire si energie pozitiva.
Stiu ca te vei trezi peste cateva ore, plictisit de gandul ca ai un job din cauza caruia iti suna ceasul cand nici nu rasare soarele si vei citi mesajul de la mine. Ti-am scris in el ca am postat ceva pe blog. Sunt sigura ca vei simti aceleasi lucruri ca si mine, citind ce am scris, riscand sa para pentru restul doar niste cuvinte dragute, aruncate pe un blog fara sens.
Fara sens au fost prea multe pana acum, spuneam ca o sa inchei capitolul si o sa las totusi semnul la pagina respectiva, poate ma ratacesc pe drum si ma intorc. Ai reusit sa ma gasesti inainte sa ma pierd. M-ai facut sa inchid cartea de tot si sa nu imi mai pese de semn. Am deschis alta, impreuna. Nu m-ai lasat sa schimb drumul, dar nici nu m-ai impiedicat sa plec. Vroiai decat sa imi fie mie bine. Ai stat in fata mea cat sa te pot ocoli, dar nu am putut sa fac singura niciun pas. Am ramas acolo si te-am luat in brate.
De atunci a fost totul atat de special, mai ceva ca in piesa lui Guess Who. Astazi, de exemplu, a fost o zi perfecta. Mai putin cand am iesit in ploaie si ai cazut de pe muntele de noroi, cautand curcubeul : )) Acum te gandesti ca nu ar fi trebuit sa scriu asta pe blog, dar nu o sa te superi acum. Cum spuneam, a fost o zi tare, ca oricare alta de cand esti aici. Simt ca traiesc fiecare clipa. As scrie zilnic despre fiecare moment pe care il petrec cu tine, as putea pastra amintirile in mii de randuri, pe sute de file. Stiu ca nu s-ar termina niciodata povestea, poate doar cerneala. Stiu ca nu s-ar rupe ideile, poate doar penita. Nu as fi niciodata nesigura de ceea ce simtim, singurele care se vor indoi sunt paginile. Le-as rasfoi seara de seara, adaugand altele … si altele …
As putea scrie o carte doar pentru noi. Sa o citesti peste 10 ani ca si cum ai derula cel mai intens film posibil. As fi in bratele tale si l-am urmari impreuna. Ti-ai da seama ca suntem si regizori, si actori, fara a juca vreun rol impus. E pur si simplu. Asa cum spui inca din prima zi, ca este totul: pur si simplu, dar totusi atat de intens..
Atat de intensa e si bucuria mea cand vii cu un trandafir in mana dimineata, dupa ce te sun adormita sa iti spun ca m-am trezit. Stii ca de fiecare data iti bolborosesc cu ochii intredeschisi si cu parul ciufulit, ca nu trebuia sa faci asta, dar totusi vii doar pentru 2 minute, sa imi zici “buna dimineata”. A trecut ceva timp, s-au ofilit ceva trandafiri, si totusi de fiecare data ma iei prin surprindere si mi se pare, dintre toate, cel mai tare gest pe care il faci.
Acum sa stii ca nu e nevoie sa vii la 5 dimineata sa imi aduci un trandafir, inca nu s-a uscat cel de azi : ))
Buna dimineataaaaaaaaaaaa ! :*
